Când interpretul plânge: ce anulează automatizarea în instituțiile europene
Construim o lume care tratează traducerea ca pe o problemă de rezolvat. Însă traducerea nu a fost niciodată doar o provocare tehnică — ea reprezintă un act de mărturie. Aici intervine complexitatea umană, un aspect vital care nu poate fi replicat de algoritmi.
Roman Oleksiv, la doar 11 ani, a fost martor la o tragedie cutremurătoare. A fost în fața Parlamentului European, unde a descris ultima dată când și-a văzut mama, prinsă sub dărâmăturile unui spital din Vinnytsia, Ucraina, lovit de rachete rusești în iulie 2022. A văzut părul ei sub piatră, a atins-o și a spus adio, moment care a impresionat audiența, dar și interpretul său, Ievgeniia Razumkova. Aceasta, copleșită de emoție, s-a oprit din traducere, lăsând lacrimile să curgă. “Îmi pare rău,” a spus ea, “sunt puțin emoționată și eu.”
Această întrerupere devine esențială, un exemplu ilustrativ al unei umanități care transcede cuvintele. Un algoritm de traducere nu s-ar fi oprit. Ar fi livrat mărturia lui Roman cu o fluiditate perfectă, fără ezitare — conținutul emoțional, însă, ar fi fost total lipsit de sens. Astfel, suntem construiți pentru a lăsa mașinile să rezolve problemele noastre lingvistice, fără a înțelege importanța umană a comunicării.
Astăzi, lumea noastră e monitorizată de aplicații de traducere care manipulează miliarde de cuvinte pe zi. Instrumentele în timp real ajută turiștii să comande o cafea în orice limbă. Se pare că, în sfârșit, am reușit să remediem Babelul. Dar, subliniez, traducerea a fost dintotdeauna o chestiune de martor — nu doar un simplu transfer de cuvinte dintr-o limbă în alta.
Un interpret nu se limitează la a converti cuvinte; el transportă sensuri peste abisul dintre noi. Ascultă ce spune tăcerea, ia decizii etice și semantice în momente decisive, având responsabilitatea de a alege sinonimele care păstrează demnitatea, de a utiliza pauzele care spun mai mult decât o propoziție întreagă. În cazul Ievgeniei, ea nu a eșuat; ea a demonstrat ce înseamnă cu adevărat să fii interpret. Fața ei transmitea diplomatilor din sală ce nicio mașinărie nu poate reda: “Aceasta contează. Suferința acestui copil este reală. Acordați atenție!”
Anii petrecuți în domeniul drepturilor omului și tribunalelor pentru crime de război mi-au arătat că totul depinde de comunicare. Un singur cuvânt poate decide dacă un supraviețuitor este crezut sau nu. Diferența dintre “am văzut” și “am fost pus să văd” poate schimba soarta unei vieți. Roman Oleksiv a suferit 36 de intervenții chirurgicale. Arsurile îi acoperă aproape jumătate din corp. Când a povestit despre atingerea părului mamei sale decedate, el avea nevoie de cineva care să suporte greutatea cuvintelor sale, nu doar din punct de vedere lingvistic, ci uman. Ievgeniia a îndeplinit acea funcție. Iar când nu a mai putut continua, altcineva a venit în ajutor.
Interpreții din procesele traumatice beneficiază de suport psihologic pentru a face față pov burdenului sacru al muncii lor. Acestia absorb o parte din durere, astfel încât aceasta să poată fi transmisă de la o limbă la alta fără a-și pierde intensitatea. Nu sunt singuri în această responsabilitate; și medicii chirurgi, jurnaliștii sau judecătorii aleg adesea să suspendă acțiunile procedural o clipă, aceasta fiind o manifestare a umanității, un aspect crucial al profesiilor lor. Aceasta nu este ineficiență; aceasta este grijă vizibilă.
Algoritmii procesează limbajul ca pe un simplu model, fără a înțelege că o altă minte există. În momentul în care Roman a spus adio, el nu descria un gest social, ci îndeplinea ultimul ritual al iubirii cu mama sa, în molozul unei clădiri distruse. Aplicațiile de traducere au roluri reale și inteligența artificială devine din ce în ce mai competentă. Cu toate acestea, trebuie să fim sinceri cu privire la prețul pe care îl plătim. Când ne tratăm interpreții umani — și orice act de îngrijire umană — ca pe ineficiențe care trebuie optimizate, pierdem acea pauză de dinaintea “ultimei oară când mi-am văzut mama.” Pierdem mângâierea pe umăr, pierdem lacrimile care spun: “Acest copil nu este doar un punct de date. Ceea ce i s-a întâmplat este o atrocitate.”
Experiența mea în studierea crimelor împotriva umanității mi-a arătat că anumite fricțiuni nu trebuie să fie estompate. Anumite pauze sunt modul nostru de a ne recunoaște unii pe ceilalți ca oameni. Ele sunt ecouri în întuneric, întrebând: “Sunt încă aici. Ești tu?”
Când un interpret plânge, nu se destramă, ci deschide calea pentru adevărul insuportabil să pătrundă, pentru ca toți să putem să-l vedem. Roman merita pe cineva care să ajute întreaga sală să simtă durerea lui profundă, astfel încât să ne putem uni toți în a o ridica împreună. O mașină nu ar putea face asta, căci prin design nu se oprește.
